Proprietatea Intelectuală la început de drum în antreprenoriat

Articol de Andreea Bende, Partener, Consilier în proprietate industrială, Simion & Baciu și Alexandra Rădulescu, Partener, Simion & Baciu

În lumea contemporană, drepturile de proprietate intelectuală reprezintă o țintă importantă în cadrul oricărei activități de antreprenoriat.  Deși traseul parcurs de un antreprenor de la așternerea primelor idei pe hârtie și până la materializarea în practică a acestora este, de multe ori, extrem de complex și puternic ancorat în latura financiară și administrativă a afacerii, unul dintre aspectele ce ar trebui să ocupe un loc central la începutul oricărui proiect de antreprenoriat este identificarea/alegerea, protejarea și apoi, gestionarea atentă și apărarea activelor de proprietate intelectuală.

Deoarece practica ne-a arătat că neglijarea acestor aspecte poate conduce, uneori, la situații dramatice care pot afecta considerabil o afacere, una dintre recomandările pe care le formulăm cel mai des clienților noștri este aceea de a-și prioritiza înregistrarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Fie că este vorba despre numele companiei protejat ca brand de portofoliu pentru identificarea afacerii,  de numele, logo-ul sau ambalajul folosit pentru o nouă linie de produs, de numele de domeniu asociat bradului sub care își oferă serviciile, de drepturile de autor aferente unor opere de creație artistică sau de design-ul inovator al unui produs cu aplicabilitate industrială, toate acestea reprezintă temelia pe baza căreia se construiește o afacere.

În dinamica extraordinară a pieței globale și a afacerilor derulate în proporție din ce în ce mai mare pe Internet, capacitatea publicului consumator de a identifica originea produselor sau serviciilor oferite, ca provenind de la o anumită entitate, este din ce în ce mai mult pusă sub semnul întrebării, în contextul disponibilității unei multitudini de produse și servicii echivalente, de multe ori oferite prin intermediul unor însemne similare, prin aceleași tehnici de publicitate și chiar și prin aceleași canale de promovare media. Prin urmare, cheia succesului unei afaceri care se află la început de drum stă și în puterea acesteia de a aduce ceva inovator și de a–și distinge produsele/serviciile oferite în rândul publicului țintă pe piața de profil.

Strategia de protecție a brandului propriu

Strategia de protecție a brandului propriu și, desigur, a creației intelectuale/industriale generate sub brand, trebuie în mod necesar să fie una dinamică, agilă, adaptată schimbărilor, și, în egală măsură, să includă și acțiuni specifice împotriva eventualelor încălcări ce pot apărea din partea terților ori chiar din partea colaboratorilor ori angajaților (acestea din urmă ipoteze nefiind excluse din constelația evenimentelor cu care se poate confrunta un business).

Ca prim pas, antreprenorii trebuie să se asigure că numele/brandul ales pentru afacerea lor este disponibil, liber spre a fi înregistrat ca marcă pe piața de interes și că poate fi utilizat în mod nestingherit pe piață pentru segmentul produselor și serviciilor pe care le oferă. Pentru aceasta este necesară derularea unor cercetări prealabile în rândul drepturilor anterioare protejate de terți în vederea evaluării disponibilității brandului și a șanselor de succes la înregistrarea acestuia. Această verificare trebuie, de asemenea, avută în vedere și pentru orice alte obiecte susceptibile de protecție prin drepturi de proprietate intelectuală în legătură cu care există intenția de a fi folosite în cadrul afacerii (i.e. design-ul ambalajelor/etichetelor, nume de domeniu, operele ce compun materialele de creație publicitară, etc.)

Pentru evitarea oricăror riscuri asociate utilizării pe piață a unui brand neprotejat în portofoliul societății și, totodată, evitarea situațiilor conflictuale potențiale ce ar putea să apară în eventualitatea în care există drepturi identice/similare protejate anterior de terți, este recomandat ca începerea actelor de utilizare efectivă a acestora (și, pe cât posibil, și derularea actelor premergătoare utilizării pe piață), să aibă loc cel puțin ulterior finalizării cercetărilor prealabile despre care am vorbit mai sus. Cu toate acestea, într-un scenariu ideal, aceste acte de utilizare ar începe ulterior protejării brandului / operelor de creație intelectuală/industrială între activele afacerii.

Totodată, una dintre greșelile comune pe care unii antreprenori le pot face este aceea de a asuma că simpla înregistrare a unui nume comercial sau a unui nume de domeniu sau chiar utilizarea neînregistrată a brandului și, spre exemplu, a imaginii produselor pe piață sunt constitutive de drepturi exclusive suficiente pentru a fi apărați de orice situații conflictuale, însă, realitatea din păcate este alta.

În România se aplică principiul priorității de înregistrare

Spre deosebire de alte piețe, cum este cazul Statelor Unite ale Americii, unde utilizarea unei mărci (neînregistrate) în comerț este constitutivă de drepturi, în România se aplică principiul priorității de înregistrare (first – to – file), astfel încât, cu excepția mărcilor ce se bucură de notorietate în rândul publicului consumator și ce pot fi apărate fără a fi necesară înregistrarea, drepturile exclusive asupra unei mărci sau asupra unui brand curg de la data depunerii cererii de înregistrare la autoritatea competentă în materie – în România – Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci – desigur, cu condiția finalizării cu succes a procedurilor de înregistrare.

Astfel, pentru a asigura o bună protecție creației intelectuale și brandului, antreprenorii trebuie să aibă în vedere în mod constant și să facă demersurile necesare în mod consecvent, pentru monitorizarea eventualelor situații care pot genera (sau au generat deja) o încălcare și adresarea lor timpurie.

Și pentru că o monedă are întotdeauna două fețe, acest proces de monitorizare trebuie privit constant și concomitent din două perspective, pe de o parte, asigurarea faptului că activitatea derulată de afacere nu este pasibilă de a fi sancționată drept un act prin care se încalcă drepturile de proprietate intelectuală anterioare aparținând terților și, pe de altă parte, asigurarea faptului că drepturile din portofoliul societății sunt respectate de terți.

Spre exemplu, în practică pot apărea situații (și nu puține) de conflict între mărcile înregistrate și sub care antreprenorii își desfășoară activitatea și/sau își promovează bunurile și serviciile și semnele ori denumirea comercială înregistrate de către terți.

În atare cazuri, ca și prim pas, devine necesară efectuarea unei analize juridice pentru a putea determina dacă există suficiente motive legale pentru a susține încălcarea drepturilor la marcă și a putea solicita terțului încetarea desfășurării activității sub respectivul semn / denumire ori schimbarea denumirii comerciale. Același pas trebuie urmat și în cazul unor încălcări care vizează creația intelectuală sau industrială în general.

În măsura în care analiza juridică relevă o încălcare a drepturilor la marcă ori a creației intelectuale/industriale, un al doilea pas necesar este documentarea corespunzătoare a acțiunilor de încălcare, un asemenea demers fiind important nu numai prin raportare la eventualele cerințe legale de probă a încălcării dar și, mai ales, din perspectiva unei eventuale soluționări amiabile a situației.

Astfel, în continuare, după documentarea încălcării, un al treilea pas vizează încercarea de soluționare amiabilă a conflictului, prin notificarea terțului cu privire la existența încălcării, explicarea documentată a situației și solicitarea de a înceta actele de încălcare. În mod uzual, împreună cu notificarea transmisă terțului, fie prin căi simple de transmitere, fie prin căi oficiale (prin intermediul avocatului specializat ori a executorului judecătoresc) terțului îi este de asemenea solicitat să accepte în mod expres, sub semnătură, o serie de angajamente, respectiv să recunoască drepturile încălcate și să își asume anumite obligații atât pozitive (de a-și dirija în mod activ acțiunile astfel încât încălcarea să înceteze) cât și negative (de a se abține pe viitor de la orice acțiuni ce pot conduce la încălcarea drepturilor notificate). O bună parte din cazurile de încălcare sunt soluționate în această etapă, fără a mai fi necesară trecerea la următoarea fază, litigioasă.

În anumite cazuri însă, situația de conflict, ce survine cel mai adesea după ce terțul a inițiat deja activități de promovare vizibile în media sau mediul de business în general și a investit deja efort și resurse în promovarea bunurilor și serviciilor sale, fiind astfel mult mai puțin înclinat să își reorganizeze întreaga strategie de marketing din cauza încălcării, nu este soluționată amiabil.

Un litigiu poate dura cel puțin doi ani

Ultima etapă, și cea mai puțin dezirabilă pentru toate părțile implicate, este etapa deferirii conflictului spre soluționare instanțelor de judecată competente. Este important de notat că un litigiu poate dura o perioadă semnificativă de timp de cel puțin doi ani, având în vedere agendele încărcate ale instanțelor de judecată însă, cel mai important, un litigiu pendinte poate avea un impact în activitatea ambelor părți prin efortul implicat și incertitudinea rezultatului său.

Ce trebuie reținut însă este că, în orice etapă a judecății părțile pot reveni pe traiectoria amiabilă și pot tranzacționa litigiul, cu importante economii de timp, resurse de management (interne și externe) și costuri (cu asistența juridică și tehnică implicată de un litigiu pendinte) pentru fiecare dintre ele.

În sfârșit, din perspectiva avocaților și consultanților care acționează cel mai adesea pentru antreprenorii care caută să își protejeze creațiile intelectuale/industriale ori mărcile, conduita recomandabilă în acest sens este aceea preventivă, atentă și de constantă monitorizare, precum și cea de intervenție timpurie pentru soluționarea amiabilă a conflictelor, având în vedere beneficiile incontestabile ale unei astfel de linii de acțiune.