Av. drd. Sorin Ardelean: Istoria Logicii juridice româneşti

Articol de av. drd. Sorin ARDELEAN 

“Logica” este un termen ce provine de la grecescul “logos”, care înseamnă cuvânt, gând, vorbire, raţiune. 

Limbile europene l-au preluat prin intermediul limbii latine. Se vehiculează însă ideea că pentru prima dată denumirea “logica” a fost folosită de către Alexandru din Afrodisia,  filozof grec  (sec. III).

În Grecia Antică, primele concepte logice au fost formulate de către  eleaţii Parmenide (circa 515-circa 450 î.e.n.) şi Zenon (490-circa 430 î.e.n.). 

Parmenide considera imaginile senzoriale, deprinderile şi opiniile ca înşelătoare, iluzorii, neadevărate, iar inteligenţa, gândirea raţională – unica sursă a cunoştinţelor veridice, singurele criterii de acceptare a enunţurilor, propoziţiilor.

Zenon, discipolul lui Parmenide, confruntându-se cu contradicţia dintre datele empirice (factuale) şi conceperea lor raţională, formulează două mulţimi de argumente împotriva pluralităţii şi mişcării. Prin celebrele “aporii” – paradoxele “Grămezii” (“a boabelor de mei”), “Dihotomia”, “Ahile şi broasca ţestoasă”, “Săgeata în zbor” şi “Stadionul”, el încearcă să demonstreze caracterul iluzoriu al pluralităţii existenţei şi al mişcării corpurilor.

Paradoxul “Grămezii” atacă ideea pluralităţii şi mărturiei simţurilor. Dacă un bob de mei nu face niciun zgomot când cade pe pământ, iar o grămadă de mei face un zgomot, aceasta ar părea să sugereze absurditatea că o mulţime (pluralitate) de “nimicuri” devine ceva. Acest paradox are drept scop apărarea “unu”-lui parmenidian şi combaterea ideilor pitagoriciene despre univers care ar fi alcătuit cumva din unităţile ce au întindere spaţială, şi ar fi analoge punctelor (infinite numeric) din geometrie. Celelalte paradoxe cuprind patru argumente împotriva mişcării. Ori spaţiul şi timpul sunt divizibile la infinit (în care mişcarea e continuă şi lină), ori există entităţi minime indivizibile (în care caz mişcarea se produce prin salturi minuscule). De exemplu, în paradoxul “Dihotomiei” Zenon vrea să demonstreze că nu există mişcare (teza). El presupune că există mişcare  (antiteza). Zenon argumentează că un mobil nu poate să încheie cursa. Înainte de a ajunge la capăt, mobilul trebuie să parcurgă jumătatea pistei. Dar înainte de a parcurge o jumătate din pistă, mobilul trebuie să parcurgă jumătatea acestei jumătăţi şi aşa mai departe, până la infinit. Dacă spaţiul e infinit divizibil, atunci orice distanţă finită trebuie să conţină un număr infinit de puncte. Astfel, nu putem ajunge la originea mişcării, mişcarea nu poate începe şi deci, conchide Zenon, nu există.

“Aporiile” (paradoxurile) lui Zenon sunt modalităţi de reducere la absurd a anumitor teze (raţionamente prin absurd).

La progresul logicii antice au contribuit  Socrate (470-396 î. e. n.) şi Platon (428-348 î. e. n.). Socrate a pus baza teoriei definiţiei şi inducţiei,  artei dialogului, “maieuticii” (“moşirii” spiritelor). Metoda maieutică include anumite întrebări, obiecţii, sugestii care îi permit interlocutorului să ajungă la adevăr sau să descopere acele adevăruri pe care le poartă în sine.

Platon, elevul lui Socrate, a dezvoltat  filosofia logicii, teoria definiţiei, metoda dialectică (“metoda de argumentare ce implică respingerea”, “metoda de cooperare în investigaţia filosofică ce cuprinde căutarea definiţiilor”, “metoda diviziunii şi reunirii”).

Considerat întemeietorul ştiinţei logicii, Aristotel, discipol al lui Platon, nu a folosit cuvântul „logica” pentru a o desemna. În scrierea „Organon”, valabilă întru totul şi azi, sensurile şi semnificaţiile logicii sunt redate în numeroase sensuri şi nuanţe.

În “Dicționarul de logică” al lui Gheorghe Enescu (prima lucrare de acest gen în literatura română de specialitate şi a treia existentă astăzi în lume), vom afla nu mai puţin de 41 de sintagme în care este folosit termenul “logica”, în afară de termenul generic propriu-zis şi peste 900 de noţiuni în care sunt prezentate, într-o concepţie  unitară, problemele de bază ale logicii formale (clasice și moderne).

Autorul unei istorii a logicii, Anton Dumitriu a trecut peste diferitele accepţiuni ale termenului de “logica” de-a lungul timpului, şi a propus sistematizarea principalelor concepţii asupra a ceea ce este sau trebuie să fie logica.

La Aristotel, logica este un “instrument al științelor”, un Organon, fără a fi ea însăşi o ştiinţă, ci mai mult, este un curs pregătitor pentru oricare  gândire și o definea drept “gândirea ce se gândeşte singură”.

În tradiţia stoică, în logică sunt cuprinse gramatica, retorica și dialectica, urmând în esență principiile logicii lui Aristotel, la care se adaugă o teorie asupra originii cunoașterii și criteriilor adevărului. În concepția stoicilor, orice cunoaștere ajunge la nivelul conștiinței (spiritului) prin mijlocirea simțurilor. Această teorie este în opoziție clară cu idealismul  platonician, după care spiritul este izvorul cunoașterii, simțurile constituind o sursă a iluziilor și erorilor. Stoicii neagă realitatea metafizică a conceptelor, ele nu ar avea realitate în afara conștiinței. Întrucât cunoașterea înseamnă preluarea sensorială a cunoștinței obiectelor, adevărul reprezintă corespondența impresiilor noastre asupra lucrurilor. Criteriul adevărului nu poate consta în concepte, pentru că ele sunt creația impresiilor noastre, el constă în senzația însăși, nu poate consta în gândire, ci în simțire. Obiectele reale creează în noi o trăire intensă, convingerea asupra existenței lor reale, ceea ce le deosebește de visuri sau închipuiri.

În Evul Mediu, logica este “modus scientarium” în sens sermocinal şi raţional (“scientia sermocinalis” şi “scientiarationalis”).

Logica Stagiritului (Organon) a fost preluată și dezvoltată de filosofii medievali, reprezentând un pas înainte în evoluţia ştiinţei gândirii, întrucât “disputa universaliilor” le-a permis  acestor gânditori  să aprofundeze studiul noţiunilor.

Deşi a servit ca suport al demonstraţiei existenţei divinităţii, logica medievală este un moment de referinţă în evoluţia ştiinţei care serveşte, fundamentează și organizează celelalte ştiinţe.

Acea divergență privind întâietatea “universaliilor”, privind realitatea sau nominalitatea lor, a fost oarecum mediată de conceptualism, dar fiecare şi-a dovedit valoarea prin faptul că a argumentat un anume mod de gândire, în fond modul idealist sau materialist.

Logica Evului Mediu corespunde întru totul epocii, caracterizată  de  aplecarea  spre religie, spre creştinism, spre divinitate şi se caracterizează  prin “pedanteria şi sterilitatea” care vor fi înlocuite de retorica Renaşterii. Totodată, ea face loc dezvoltării viitoarelor ştiinţe experimentale, înţelegând adevăratul sens al cunoaşterii umane.

Dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi a experimentului în perioada Renaşterii a făcut evident faptul că gândirea ştiinţifică nu urmează regulile logicii deductive, regulile silogismului.

Logica clasică foloseşte limbajul natural şi a fost divizată în teoria noţiunii, teoria judecăţii şi teoria raţionamentului. Logica clasică foloseşte cu precădere metoda deductivă. În acest tip de logică nu se face o distincţie strictă între nivelul teoretic şi cel meta  teoretic sau între logică pură şi cea aplicată.

Logică modernă apare în a doua jumătate a secolulul al XIX-lea, încercând să rezolve o serie de probleme aparent nerezolvabile în logica tradiţională.

Ca o caracteristică a logicii moderne este abandonarea limbajului natural în favoarea unui limbaj simbolic şi elaborarea unor sisteme de calcul logic (calculul propoziţiilor, calculul predicatelor etc.).

În funcţie de metodele folosite pentru verificarea validităţii şi de domeniile abordate, logica poate fi împărţită în logică formală, logică simbolică şi logică matematică.

Logica formală studiază formele propoziţionale şi metodele de raţionare care ne permit o trecere validă de la raţionamente adevărate la alte raţionamente adevărate. 

Logica formală foloseşte mai ales metodele deducţiei şi inducţiei, definirea şi clasificarea. Scopul său ultim este identificarea unor forme valide de raţionament care să poată fi aplicate în toate domeniile.

Logica simbolică este o logică formală care foloseşte limbajul simbolic şi încearcă să  elimine limbajul natural din perimetrul logicii. Prin simbolizare a fost restrânsă însă aria de aplicare practică a logicii şi s-a ajuns la elaborarea unor demonstraţii şi lanţuri de raţionamente fără acoperire în realitate. Unii autori (K.R. Popper, R. Camap, V. W. Quine) consideră că logica simbolică a dus la îngustarea orizontului logicii, la o “medolatrie” sau la o pasiune pentru artificii sterile, fără efect în plan practic.

Logică matematică reprezintă un domeniu de intersecţie între logică simbolică şi matematică. Unii autori consideră că această disciplină studiază logica cu metodele matematicii (axiomatizare şi calcul în primul rând). Alţi autori consideră că logica matematică are drept obiect analiza fundamentelor matematicii. În acest domeniu mai persistă încă disputele izbucnite încă în secolul al XIX-lea între teoreticienii care încercau să includă logica în corpul matematicii (matematismul) şi cei care încercau să acrediteze ideea că matematica este unul din subdomeniile logicii (logicismul).

Dreptul este un sistem de norme, el poate fi abordat şi dintr-o perspectivă logică. Atât logicienii (J. Kalinowski, J.Wroblenski, A. Jojă etc.) cât şi juriştii (M. Djuvara, E. Speranția etc.) au observat caracterul de sistem axiomatic al dreptului.

Sistemul logic al dreptului este alcătuit pe de o parte dintr-o structură de norme  organizate în ramuri şi instituţii juridice (există discuţii aprinse pe tema delimitării dintre unele ramuri de drept sau pe tema dependenţei şi subordonării unor ramuri faţă de altele) iar,  pe de altă parte, dintr-o structură paralelă de principii, noţiuni şi reguli juridice desprinse prin analiza sistemului legislativ sau impuse ideologic de către sistemul politic.

Dreptul este un sistem ierarhizat iar normele constituţionale sunt superioare celor din alte ramuri ale dreptului. Interdependenţa normelor din drept e dată atât de faptul că toate normele sunt subordonate normelor constituţionale cât şi datorită faptului că se supun unor principii comune. Aceste principii pot fi principii ale întregului drept român (principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat etc.), principii de ramură (principiul proprietăţii, cel al egalităţii în faţa legii civile sau principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile în dreptul civil; principiul legalităţii răspunderii, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, principiul individualizării răspunderii penale etc. în dreptul penal) sau principii ale unei sau unor instituţii de drept (de ex. principiul proximităţii gradului de rudenie în cazul instituţiei succesiunii legale).

Principiile au rol de axiome în sistemul dreptului – ele pot servi ca fundament în orice demonstraţie sau argumentare. Principiile asigură flexibilitatea în timp a sistemului de drept, adaptarea lui de-a lungul timpului la cerinţele ideologice. Aşa se explică faptul că unele legi au fost interpretate conform spiritului vremii, diferit în epoci diferite, ele fiind privite prin optica altor principii de drept.

Dreptul este un sistem deschis, dinamic – el se întregeşte în fiecare moment cu legi noi. Criteriile de admitere ale noilor legi sunt date de axiomele constituţionale.

De asemenea, legiuitorul trebuie să articuleze sistemul de drept astfel încât să nu dea naştere unor contradicţii, ambiguităţi sau suprapuneri. Kelsen era de părere că sistemul normelor juridice este parţial dinamic, pentru că dinamismul sistemului exceptează aşa-numita Grundnorm, norma iniţială, Constituţia. 

Restul normelor suportă o acţiune de permanentă transformare, de adaptare la cerinţele timpului. Kelsen consideră că sistemul normativ nu este alcătuit numai din normele scrise, ci şi din consecinţele lor, din normele desprinse prin inferenţe logice admise de doctrina juridică a ţării în cauză.