Interviu cu Mihaela Bădescu,

Managing Partner, Bădescu și Asociații

Un sfert de secol de avocatură

Recent ați aniversat 25 de ani de când practicați avocatura și ați intrat în Baroul București. Conduceți Bădescu și Asociații din 2005. Care sunt cele mai importante repere în cariera dumneavoastră?  

Am dobândit oficial calitatea de avocat în Baroul București în data de 8 septembrie 1996. Parcă a fost ieri! Și totuși de atunci a trecut un sfert de secol. Am avut un parcurs destul de liniar și fără răsturnări de situație dramatice. După anii de stagiatură și promovarea examenului de definitivat am deschis un cabinet individual de avocatură, formă în care am profesat din 1998 până în 2005, când am decis că, sub o formă sau alta, îmi doresc să transform cabinetul în societate de avocatură. Ceea ce s-a și întâmplat.

În spatele acestei scurte povești s-a derulat însă o întreagă carieră, s-au întâmpinat și trecut hopuri, s-au luat decizii care au influențat tot viitorul.

Cred că unul dintre momentele de cotitură a avut loc în primii ani de independență profesională.  Am constatat, în modul cel mai dificil, că avocatura, profesie liberală, nu e doar despre știință de carte, ci este mai ales despre clienți. Clientul reprezintă totul: el e sursă de (auto)cunoaștere și  dezvoltare profesională,  el îți aduce experiență, el te învață cum să adaptezi o varietate de abordări și strategii în spețe similare, dar derulate în circumstanțe diferite, clientul te expune la situații noi, clientul e cel care îți dă valoare, clientul e sursa de satisfacție atunci când ești în postura de a-i livra rezultatul de care are nevoie. Nu mai puțin adevărat este faptul că, printre toate acestea, clientul reprezintă și sursa de venit.

O lungă perioadă de timp, pentru mine avocatura a fost doar despre ce pot eu face pentru a obține pentru clienții mei cea mai bună soluție. Abordare pe care am îmbrățișat-o în activitate de la început. Doar că în primii ani de independență profesională, volumul de clienți era mic și oricum munca mea mult subevaluată, astfel că foarte repede am ajuns într-un moment în care veniturile nu îmi acopereau cheltuielile. Îmi amintesc că, fiind cuprinsă de un soi de confuzie și lipsită de idei referitoare la cum aș putea regla această situație, m-am apucat într-o zi să îmi trimit CV-ul către firmele de avocatură deja cunoscute la acea vreme, gândindu-mă că probabil nu dețin capacitatea necesară pentru a pune bazele unui cabinet funcțional. Cu alte cuvinte, m-am îndoit putenic de faptul că aș deține vreun fel de abilități antreprenoriale și am stabilit că am nevoie de o repliere.  Am trimis CV-uri și scrisori de intenție, dar am continuat să mă ocup de activitatea mea, fără mari așteptări din nicio direcție. Întâmplarea a făcut ca la puțin timp după această inițiativă, să îmi intre în portofoliu un client ale cărui spețe, de anvergură pentru mine la acel moment, mi-au schimbat perspectiva, au generat venituri importante și mi-au dat un impuls, mi-au crescut professional self-esteem, ca să spun așa. La momentul la care am început să primesc scrisori din partea societăților de avocatură cărora le scrisesem,  interesul meu pentru o astfel de mișcare nu mai era de actualitate, pentru simplul motiv că punând în balanță cele două poziții, de avocat independent versus avocat colaborator la societate mai mare, prima variantă îmi dădea cu plus. Nu regret decizia pe care am luat-o atunci și cred, din motive evidente, că dacă aș fi luat altă decizie parcursul meu profesional ar fi fost foarte diferit. Poate că din anumite puncte de vedere ar fi fost mai bun, dar în orice situație ar fi avut o mare lipsă: nu aș mai fi putut spune că tot ceea ce am realizat în acești 25 de ani mi se datorează exclusiv mie.

Când ați decis că vreți să ajungeți avocat?

O perioadă destul de lungă de timp, mi-am dorit foarte mult să ajung medic. Îmi plăcea foarte mult idea de a ajuta oamenii, de a-i vindeca, dar facultatea de medicină presupunea să știi multă chimie, iar la această materie, pentru care nici nu aveam  înclinații naturale, pornisem și într-un mod greșit încă de la început. Am realizat în liceu că nu am cum să recuperez materia pierdută și, chiar dacă profesorii m-au asigurat la acel moment că nu are importanță ce s-a pierdut, că pot ajunge la un nivel potrivit, nu m-am încumetat să insist pe această idee. Prin clasa a noua spre a zecea – eram în vara anului 1989 am văzut un film, „Procesul maimuțelor”, care mi-a oferit un spectacol fabulos și atunci am decis că vreau să ajung avocat. Ce puteam să îmi doresc mai mult de la o profesie, decât a avea oportunitatea de a ajuta la aflarea adevărului, a apăra  drepturile oamenilor, a avea posibilitatea de a vorbi public și a te face ascultat (era fascinant pentru mine cum avocatul putea să pledeze, iar toată sala trebuia să îl asculte), cum puteai prin deducții, interpretări ale legii, prezentare logică a faptelor și susțineri întemeiate pe  dovezi, să modifici o întreagă percepție asupra unui caz.

Însă, în aceeași vară, interesându-mă cum e cu facultatea de drept, am realizat că nu aveam acces, căci înainte de 1989, în afară de examen, trebuia să ai „dosarul curat”, iar dosarul meu nu era curat, având în vedere că aveam o mătușă căsătorită cu un cetățean strain și plecată din țară de mult timp. Jumătate de an am fost foarte confuză, avusesem o mare revelație, descoperisem ceea ce vreau să fac cu viața mea, iar apoi constatasem că îmi este imposibil să fac acel lucru.

În iarna lui 1989, în timpul revoluției, imediat după Crăciun, uitându-mă la televizor, am avut o a doua revelație și am sărit de pe fotoliu țipând „acum pot să dau la Drept”!

În toți anii care au urmat, fiind confirmat faptul că pot să sper la o carieră de avocat, am început să pun în scenă performanțe ipotetice, ținând pledoarii în oglindă, imaginându-mi că am în față o sală care mă ascultă fascinată. Cea fascinată de propriile scenarii eram însă doar eu!

Există o persoană care v-a influențat cariera într-un mod determinant?

Sunt chiar două persoane care mi-au influențat major cariera, una este soțul meu, care mi-a schimbat viziunea asupra avocaturii, care m-a învățat să dublez abordarea idealistă cu una pragmatică și care să dea activității capacitatea de a se dezvolta. Cealaltă persoană, despre care vreau să vă și povestesc, este maestra mea, doamna avocat Dana Stamate, căreia îi datorez mare parte din ceea ce sunt astăzi și căreia îi voi rămâne  mereu recunoscătoare. Îmi pare rău că nu mai este printre noi și că nu poate să celebreze împreună cu mine acest sfert de secol, la al cărui debut a fost martoră. Îmi pare bine însă, că pe timpul vieții sale i-am spus în numeroase rânduri și știa, tot ceea ce simțeam față de Dânsa. Mai ales că am convingerea că nu ajunsesem la ea întâmplător, fiind îndrumată și fiindu-i recomandată de două persoane diferite, fără nicio legătură una cu cealaltă. Era clar, era destin; și chimia între noi a avut loc de la prima întâlnire față în față, în vara lui 1996. Preț de doi ani i-am sorbit fiecare cuvânt, fiecare pledoarie în fața instanței, fiecare sfat. Participam la tot ceea ce se întâmpla în activitatea de zi cu zi. Îmi amintesc cu atât de mare plăcere serile de lucru, care uneori se întindeau și până la ora unu-două noaptea, așa cum îmi amintesc și serile în care stăteam de vorbă și îmi povestea întâmplări din instanță sau din afara ei, uneori tot până la unu noaptea! De la dânsa am învățat cum culegi informațiile necesare, cum faci cercetarea preliminară, cum identifici și construiești strategia potrivită în fiecare speță, cum creionezi scheme ale lucrărilor sau cum te prezinți și vobești în instanță. Am învățat cum să fiu avocat.

Cum a evoluat piața avocaturii și societatea românească în această perioadă?

Debutul meu a coincis cu perioada în care avocatura trecea printr-o schimbare majoră de paradigmă: avocații avuseseră timp până în 1996 să se organizeze și să își înființeze propriile forme de practică. Țin minte că maestra mea își înființase cabinetul cu câteva luni înainte ca eu să-i devin stagiară.

Totul era diferit. Avocatura se derula încă pe mașini de scris, la telefonul fix sau prin pager, corectam contracte cu creionul pe margine și redactam cereri de mână ori de câte ori erau suficient de scurte. Abia de la sfârșitul lui  ‘97  am avut la birou un calculator și au apărut primele telefoane mobile. Vă dați seama în ce ritm se întâmpla totul la cel moment?  Piața de avocatură reflectă ca o oglindă stadiul în care se află o societate la un moment dat. Acum 25 de ani antreprenorii încă învățau, iar  piața de business, născută de câțiva ani, abia învăța să meargă. De exemplu, nu exista încă noțiunea de asistență juridică permanentă, doar societățile comerciale mari aveau departament juridic, în rest rolul avocatului era acela de a rezolva litigiile deja ivite, nu de a implementa sisteme de protecție, care să le prevină.

Între timp, însuși antreprenoriatul s-a profesionalizat. Firmele au început, încă de la înființare, să solicite asistență juridică,  iar modalitatea de încheiere de parteneriate s-a rafinat, contractele sunt creeate, revizuite, negociate prin și de către avocați, iar potențialii parteneri sunt supuși unor procese de verificare ale solvabilității și renumelui în piață cu ajutorul unor instrumente care nu fuseseră inventate înainte de 2000.

Prin ce se caracterizează stilul dumneavoastră de leadership?

Când mi-am deschis cabinetul în 1998, am lucrat câțiva ani singură. Apoi am început să lucrez cu ceea ce la acest moment numim paralegali, iar după înființarea societății în 2005, s-a lucrat cu avocați definitivi, avocați stagiari, paralegali, secretare… A fost o perioadă în care eu însămi învățam ce înseamnă a lucra și a conduce echipe, mai mici sau mai mari.

Dacă mă iau după o poezioară pe care mi-au compus-o prin anul  2014 și care era intitulată „Mâna de fier”, cred că stilul de leadership era sublim, dar lipsea cu desăvârșire!

În opinia mea, cred că sunt două elemente foarte importante atunci când este vorba de leadership: identificarea tipologiei fiecărui membru al echipei