România are nevoie de antreprenori care să construiască nu doar business-uri, ci adevărate «simfonii» care să dureze generații

Interviu cu Rodin Moldovan, violoncelist

• Care compozitori vă sunt mai apropiați? Și care sunt operele muzicale preferate?
• Excelentă întrebare, mă prindeți exact în punctul sensibil! Compozitorii care-mi sunt cei mai aproape sunt Enescu și Porumbescu – îi ascult de când eram mic, tata avea niște discuri de vinil pe care le puneam la pick-up până se zgâriau.

Enescu pentru că e geniu absolut și pentru că simt că în muzica lui este concentrată toată melancolia și forța poporului român. Rapsodiile românești (mai ales prima) îmi dau fiori de fiecare dată, indiferent câte ori le-am asculta. Și apoi Doina lui – parcă te oprește timpul în loc. Porumbescu – Balada pentru vioară și orchestră. Plâng de fiecare dată, nu glumesc. E ca un dor pe care nu ți-l explici, dar îl simți în oase.

Din zona clasică universală: Richard Strauss… aș asculta fără pauză. Rachmaninoff (Concertul 2 de pian e pentru mine „terapie” când am deadline-uri grele) și Șostakovici – simfonia a 5-a și cvartetele de coarde târzii. Sunt mulți, ar trebui să stăm până mâine să scriem.

Era să uit, compozitorul sufletului meu, momentan… contemporan cu mine, și sunt onorat să fiu contemporan cu el, Andrei Tudor. Genial! Excepțional!

O viață pasională, incredibil de caldă

• Cu ce orchestre colaborați?
• Sunt multe, în ultima perioadă cu Orchestra Simfonică din Hamburg iar din România, cu orchestra mea de suflet – Orchestra Simfonică București -, cu care colaborez ori de câte ori sunt în Capitală. Îmi este ca și o familie muzicală.

• Ați fost recent la București, unde ați susținut mai multe concerte. Cum apreciați viața muzicală din România?
• Viața muzicală din România este vie, pasională și incredibil de caldă. Publicul român ascultă cu totul altfel: nu doar cu urechile, ascultă cu sufletul. La Ateneu și la Sala Radio lumea plânge, râde, aplaudă în mijlocul frazei când simte că nu mai poate să se abțină… asta nu vezi în multe săli din Europa.

Despre Festivalul George Enescu, numai cuvinte de laudă!

• Ce program de lucru aveți?
• Dat fiind că sunt solo cellist în orchestra mea, eu cânt cam 6 luni pe an, iar programul este de la 09,30 la 15,30, de marți până duminică.

În rest, îmi place să mă plimb cu mașina. Sunt pasionat de mașini, de fotbal, ador echipa orașului meu, RB LEIPZIG. Ori de câte ori timpul îmi permite, sunt alături de ei pe stadion, iar din fața micului ecran nu lipsesc niciodată… poate doar dacă am concert.

Acolo unde crește muzicianul adevărat

• Ce le recomandați tinerilor studenți la Conservator din România care doresc să devină violonceliști?
• Violoncelul românesc are un «dor» pe care nu-l înveți din metode franțuzești sau rusești. Ascultați Balada lui Porumbescu în transcripția pentru violoncel și pian și o să înțelegeți de ce plânge lumea la concursuri când o cântă un român.

Cântați muzică de cameră cât mai mult și cât mai devreme. La noi, triourile, cvartetele și cvintetele sunt încă «religie». Intrați în orice formație vă primește, chiar și la 18–19 ani. Acolo crește muzicianul adevărat, nu doar în fața juriului. Și ultimul, poate cel mai important: nu plecați din țară imediat după absolvire.

Rămâneți măcar 3–4 ani să cântați cu orchestrele și ansamblurile de aici. Publicul român  vă crește sufletul mai mult decât orice contract gras din Germania sau Elveția în prima faza. După aia plecați dacă vreți, dar cu rădăcinile bine prinse.

Și să nu uitați niciodată: violoncelul românesc nu se cântă doar cu arcușul, se cântă cu dorul. Daca aveți dor, o să vă iasă totul.

”Să vă ridicați după fiecare cădere!”

• La final, vă rugăm un mesaj pentru cititorii revistei Club Antreprenor.
• Dragi prieteni ai publicației Club Antreprenor. Dacă aș avea voie să las doar un singur gând pentru voi toți – vi l-aș spune așa: Faceți exact ce face un violoncelist mare pe scenă: cântați cu dor, cu suflet și cu o tehnică fără cusur.

Dorul e viziunea voastră nebună, sufletul e echipa pe care o creșteți ca pe o familie, iar tehnica fără cusur e execuția impecabilă, atenția la detalii, securitatea, scalabilitatea, profitabilitatea. România are nevoie de antreprenori care să construiască nu doar business-uri, ci adevărate «simfonii» care să dureze generații.

Și credeți-mă: publicul (adică România) știe să aplaude la scenă deschisă când simte că e ceva făcut cu adevărat din inimă. Așa că continuați să visați mare, să lucrați până la epuizare, să vă ridicați după fiecare cădere și să nu uitați niciodată de unde ați plecat. Pentru că, la final, cele mai frumoase aplauze vin tot acasă. Vă mulțumesc că existați și că faceți țara asta să sune mai bine în fiecare zi.Cu tot respectul și cu mult drag, un violoncelist care aplaudă antreprenorii români de fiecare dată când aude o poveste de succes made în România.