Interviul Ediției – Interviu cu Nicu Vasile, Președinte, LAPAR (Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România): Trebuie să avem mai multă grijă de pământul nostru

Interviul Ediției

Interviu cu Nicu Vasile

Președinte, LAPAR
(Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România)

Trebuie să avem mai multă grijă de pământul nostru

LAPAR (Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România) face parte din Alianța pentru Agricultură și Cooperare AGRI-CO. Care sunt cele mai importante teme de dezbatere din sectorul agricol și industria alimentară, la nivel european?

Secretul unei exploatări raționale și moderne a pământului constă în a păstra și îmbunătăți permanent fertilitatea acestuia. Dacă vrem ca solul să ne ofere mai mult, cu atât trebuie să avem mai multă grijă de el, iar exploatarea acestuia trebuie să asigure recolte abundente fără a sărăci pământul, cum spunea Ion Ionescu de la Brad, primul profesor de Științe Agronomice.

Provocările anului 2025 pentru noi rămân semnificative, de la secetă și probleme legislative până la competiția pe piața europeană și globală. Asistăm zilnic la politici comerciale europene neloiale, acestea sunt provocările anului 2025.

Împreună cu colegii din Alianța pentru Agricultură și Cooperare, LAPAR duce adevărate războaie pentru legiferarea sau respingerea diferitelor inechități cum ar fi: respingerea acordului Mercosur în forma sa actuală, care favorizează importurile din țările Americii de Sud, în detrimentul nostru, al fermierilor europeni.

Facem demersuri pentru garantarea de condiții echitabile pentru produsele agricole pe piața UE, prin combaterea practicilor comerciale neloiale și aplicarea unor standarde uniforme pentru toate produsele agricole, indiferent de originea lor.

Fermierul român are una dintre cele mai mici subvenții la nivelul țărilor din UE. Am solicitat uniformizarea subvențiilor la nivelul tuturor fermelor din UE, ținându-se cont de specificul economic al țării, să se facă diferențiere între statele industrializate, vânzătoare de tehnologii și țările slab dezvoltate, vânzătoare de materii prime, fără industrie, cum este România, cu o industrie distrusă datorită aplicării întocmai a politicilor UE. Noi cerem prin legislație la nivel național dar și european predictibilitate și sustenabilitate pentru fermele din România. Pentru FERMIERUL EUROPEAN, 2025 trebuie să fie un an al deciziilor luate cu MĂSURĂ.

Care este starea fermierilor români în martie 2025?

În anul 2025, starea economică a sectorului agricol este destul de delicată, datorită gradului mare de îndatorare a fermierilor români.

Agricultura este unul din singurele sectoare de activitate care va putea revigora economia națională. Am văzut din statistici că sectorul construcțiilor se bazează doar pe construcții locative și spații de depozitare, nici pe departe pe construcții de fabrici de prelucrare, pentru obținerea prin prelucrare în România a produselor finite. Sectorul agricol exportă materii prime și implicit exportăm subvenție, rata profitabilității în agricultură este foarte redusă. Avem nevoie de strategii economice pe termen lung, mediu și scurt!

De ce? Simplu, agricultura este vârful de lance al tuturor tehnologiilor din toate sectoarele de activitate, fie că discutăm de:

• Politica demografică,
  
• Politica educațională,
  
• Cercetare Genetică, Vegetală dar și Animală,
  
• Industrie Chimică și Petrochimică,
  
• Industrie Constructoare de Mașini, Metalurgie,
  
• Marketing, deschiderea și asigurarea de piețe de desfacere profitabile
  
• Industria Alimentară dar și Prelucrătoare
  

Agricultura punea și pune în valoare toate aceste sectoare de activitate. Având în vedere că noi am distrus sau vândut toate aceste industrii, une pe fiecare verigă în parte se obținea plus valoare, agricultura românească dezvoltă profitabilități pentru alte economii, în contextul decapitalizării companiilor care activează în sectorul agricol românesc.

Agricultura României este un sector dependent în totalitate de economiile țărilor puternic industrializate.

Cum putem stimula comasarea terenurilor agricole?

80% din fermele lumii sunt deținute și gestionate de către fermieri individuali, iar acest lucru înseamnă că ei sunt principalii factori care pot influența deșertificarea într-un mod pozitiv sau negativ. Un rol important sunt perdelele agro-forestiere de protecție a terenului de factori climatici.

Pentru a putea face perdele agro-forestiere avem nevoie de legislație pentru: comasarea solelor, stabilirea perioadei de închiriere a terenului, modalitățile de investiție în tehnologii și norme / obligații de îndeplinit atât de către proprietari cât și de utilizatorul terenului, fermierul. Este nevoie de un statut clar al fermierului profesionist și de un statut al oamenilor care practică agricultura drept hobby.

Noțiunea de pământ definește mai bine ansamblul de elemente de echilibru care se instaurează între om şi natură, care pentru a trăi depind de managementul durabil al acestuia.

Cum stimulăm comasarea terenurilor? Simplu, pe baza unui studiu de impact economico- social, realizat de către cei care lucrează în cercetarea românească și prin stimularea corecta dar și câștiguri bănești în urma îndeplinirii criteriilor de performanță obținute.

În România avem peste 245.780 de fermieri trecuți de 70 de ani, însumând o suprafață de peste 1,7 milioane hectare teren arabil. Ca și grad de fragmentare discutăm de peste 64 milioane de sole. Tot la fel de fărâmițată era agricultura României și în anul 1907. În acest domeniu nu am făcut niciun salt, de aici și gradul mare de îndatorate al fermierilor și lipsa de unitate, nepăsarea privind parametrii economici.

În cele din urmă, soluția va fi pentru fermierii trecuți de 70 ani acordarea de rentă viageră în valoare de 100 de euro/hectar/an, în afară de arenda pe care o va primi de la cel ce va lucra pământul.

Renta viageră va mai rezolva o mare problemă a agriculturii noastre, mă refer la schimbul de generații. Prin comasare și fiscalizare, adoptarea unor criterii clare de performanță vom realiza un lucru fenomenal – creșterea profitabilității sectorului agricol, cu posibilitate de a trece la dezvoltarea filierei de produs din coșul zilnic, zootehnia, horticultura, procesarea produselor- materii prime.

Cum vedeți procesul de consolidare a regimului juridic al contractelor de închiriere, concesiune și de arendă?

Contractul de închiriere – indiferent de forma juridică, concesiune, arendă sau contractul de înstrăinare a terenului – trebuie să facă parte dintr-o Strategie Națională pe Termen Lung, prin care să se asigure un nivel de trai ridicat populației.

Înainte de a discuta despre regimul juridic al contractului trebuie să vedem împreună câteva definiții legate de bunul care face obiectul contractului de închiriere, și anume Pământul. Discutăm de rolul economico-social dar și de un rol teritorial – suveran, când vorbim de Pământ, în contextul macroeconomic, statal, vorbim de Siguranță Alimentară și de Siguranță Națională. De aici trebuie gândite forma, conținutul, obligativitatea și respectul pe care noi trebuie să-l avem față de Pământul Strămoșesc, pe care l-au lăsat drept moștenire generației noastre cu obligația ca noi să-l dăm moștenire urmașilor, urmașilor noștri, pentru a putea discuta în timp de o țară mândră și prosperă cu o populație română cu verticalitate, demnă de Respect.

Să revenim la ce înseamnă: țara, pământ, fermier, economie, profit, toate duc la Strategia privind păstrarea, conservarea pământului prin asigurarea și aplicarea unei legislații corecte, pământul => ȚARA.

Țara reprezintă o parte din suprafața  delimitată convențional prin hotare, care are un nume și o organizare administrativ-teritorială. O țară are tradiții, cultură specifică, istorie, folclor, bogății terane și subterane, importanță turistică.

Deci, fără teren mai poate exista o țară?

PĂMÂNTUL, când vorbim de teren face referire atât la terenul agricol cât și la cel neagricol, conform ordinului 857/2016, art.5

În sensul schemei, următorii termeni se definesc astfel:

1. a) teren agricol – reprezintă o suprafaţă de teren din categoriile de folosinţă teren arabil, pajişti permanente şi culturi permanente, care au fost folosite în scopuri agricole pe parcursul ultimilor 2 ani. Terenul agricol eligibil destinat împăduririi trebuie să fi fost declarat la APIA în urmă cu cel puţin 2 ani, respectiv să acopere minimum două campanii integrale de primire a cererilor unice de plată pe suprafaţă, iar pentru acest teren trebuie să fi fost respectate în această perioadă standardele de ecocondiţionalitate relevante;
2. b) teren neagricol – reprezintă o suprafaţă de teren inclusă în blocurile fizice identificate în LPIS (Land Parcel Identification System – Sistemul de Identificare a Parcelelor Agricole) care nu este utilizată în scop agricol sau care are utilizare agricolă şi este încadrată în categoriile de folosinţă teren arabil, pajişti permanente şi culturi permanente, fiind identificată în LPIS, dar pentru care nu a fost asigurat un nivel minim de întreţinere prin respectarea standardelor de ecocondiţionalitate relevante pe parcursul ultimilor 2 ani, respectiv să acopere minimum 2 campanii integrale de primire a cererilor unice de plată pe suprafaţă;

Definiția Fermierului: Fermierul este o persoană implicată în agricultură, care crește organisme vii pentru hrană sau materii prime. Termenul se aplică persoanelor care desfășoară activități precum cultivarea plantelor de câmp, a livezilor, a viilor, creșterea păsărilor sau a altor animale domestice. Un fermier poate deține terenul agricol sau poate lucra ca muncitor pe terenul deținut de alte persoane. În alte definiții mai vechi, fermierul era o persoană care promovează sau îmbunătățește creșterea plantelor, pământului sau culturilor sau crește animale (precum animale domestice sau pești) prin muncă și atenție.

Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice [1]. Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deține bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.

Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens este un element de drept, iar nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă a bunului). Folosința (jus utendi și jus fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului, cât și culegerea fructelor acestuia. Dispoziția (jus abutendi), are două elemente: dispoziția materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma substanța acestuia) și dispoziția juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate).

Procesul de consolidare a regimului juridic al contractelor de închiriere, concesiune și de arendă trebuie să țină cont de toți acești factori, dar să nu uităm că pământul este singurul mijloc fix căruia îi crește în permanență valoarea, nu se amortizează niciodată. Pământul este un organism viu, este un Bun Strategic Național și trebuie tratat ca atare.

Este nevoie de consolidarea regimului juridic, pe care nici azi, după 35 de ani de schimbarea sistemică de la o organizare super centralizată la o organizare multidirecțională indecisă, dar clar îndreptată spre faliment statal.

Eu și organizația din care fac parte, LAPAR, căutăm în permanență să conștientizăm factorii executivi și legislativi din România că nu se poate asigura o dezvoltare economică în clipa de față decât prin agricultură, iar cel mai important factor de stagnare sau de dezvoltare a sectorului agricol este Contractul de arendă, având următoarele elemente definitorii:

1. Stabilirea chiriei sau arendei. De ce trebuie să se țină cont? În primul rând ar trebui eliminați factorii perturbatori nocivi sectorului agricol, care au contribuit la dezvoltarea unei concurențe artificiale care va duce la falimentarea fermelor și implicit a antreprenoriatului autohton. Asistăm la o plajă destul de mare privind chiria terenurilor agricole. Chiria trebuia reglementată printr-un minim și un maxim, ținând cont de bonitarea terenului. Bonitarea reprezintă punctajul pe care l-a obținut terenul în urma unei analize destul de amănunțite privind toți factori pozitivi, dar și a celor limitativi care duc la obținerea anumitor randamente de producții, discutăm aici de factori pedo-climatici.
   
2. Perioada Chiriei sau Arendei. Aici este obligatoriu să se țină cont de dezvoltarea sectorială prin investiții. Arenda este normal și corect să fie obligatoriu dublul investiției, pentru ca fermierul să-și recupereze investiția, dar să obțina și profit. Când vorbim de investiții mă refer la utilaje, spații de depozitare, sisteme de irigații și dezvoltarea conform strategiei naționale a zonei, a UAT-ului, principalul factor fiind necunoașterea și lipsa de transparență prin lipsa unui sistem corect de fiscalizare. Peste 90% dintre cei ce lucrează un teren agricol nu sunt agronomi, ei nu au cunoștințe despre modul în care trebuie întreținut terenul, nu cunosc ce înseamnă să dezvolți planuri de investiție ținând cont de optim economic, de reducerea cât mai mult a riscului afacerii, având în vedere că agricultura este sectorul cu cele mai mari riscuri.
   
3. Contractul de arendă este înțelegerea dintre două părți unde normal ambele părți trebuie să beneficieze atât de drepturi dar și de obligații. Nerespectarea obligațiilor trebuie stipulate în contractul de arendă prin aplicarea despăgubirilor și prin penalități.
   

Ce măsuri credeți că se impun pentru reluarea producției locale de semințe, insecticide și pesticide?

Singura măsură care trebuie impusă, aplicată și monitorizată se numește Politica Economică definită prin Criterii de Performanță.

Este inadmisibil ca după 35 ani de orânduire capitalistă să discutăm de politici sociale mai ceva decât în socialism (vedem alocările bugetare acordate de Consiliile Județene). Azi discutăm de posturi foarte bine plătite în sistemul bugetar și de impunerea de creșteri de salariu în mediul economic fără niciun criteriu economic, de productivitatea a muncii etc., singura dorință fiind de a crește consumul. În aceste condiții populația dar și firmele au fost decapitalizate iar azi discutăm de o agricultură total dependentă de alte economii dezvoltate, producătoare de produse fitosanitare, fertilizanți, industrie constructoare de mașini. Cu toate aceste probleme, fermierii din România au devenit clienți captivi atât la cumpărarea de inputuri cât și la vânzarea cerealelor.

Startul Economiei Naționale, a industrializării României este doar aplicarea și analiza economică pe filiera de produs, unde guvernul poate identifica foarte ușor verigile care pot dezvolta profitabilități.

România are nevoie urgentă de strategii economice serioase bazate pe rezultate corecte, de a repune pe picioare tot ce înseamnă cercetarea agricolă, industrie chimică, petrochimică și constructoare de mașini. Avem nevoie de profesioniști dar și de politici demografice și educaționale, azi educația nu are nicio treabă cu piața muncii.

Ce implicații va avea pentru fermierii români Acordul dintre Comisia Europeană și statele Mercosur – Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay?

Odată cu semnarea acordului cu ţările Mercosur, UE își va deschide granițele pentru produse agroalimentare mai ieftine, dar de o calitate mai slabă, punând astfel presiune pe fermierii din UE.

România se opune acordului de liber-schimb cu ţările din blocul Mercosur, având în vedere că acesta va aduce prejudicii semnificative sectorului agroalimentar şi fermierilor români. Destinat liberalizării schimburilor între UE şi Mercosur, acest tratat comercial a fost semnat pe 6 decembrie 2024, dar trebuie să fie ratificat pentru a fi aplicat. Pentru a fi ratificat, acest acord de liber-schimb trebuie să fie aprobat de cel puţin 15 state membre reprezentând 65% din populaţia UE, iar apoi să întrunească o majoritate în Parlamentul European. Creat în 1991, Mercosur, abreviere de la “piaţa comună a sudului”, reuneşte cinci ţări – Brazilia, Argentina, Uruguay, Paraguay şi din 2023 Bolivia.
Este un fapt binecunoscut că agricultura din Uniunea Europeană se practică la cele mai înalte standarde, iar produsele din Uniunea Europeană sunt cele mai sănătoase la nivel mondial. Produsele care provin din ţările Mercosur nu respectă aceleaşi standarde de producţie şi de mediu, ceea ce încalcă principiul reciprocităţii şi regulile comerţului echitabil. Dacă acest tratat va fi semnat, se va declanşa concurenţa neloială între produsele agricole şi animaliere obţinute în UE şi produsele corespondente importate din ţările Mercosur, care sunt produse cu costuri mai mici şi la standarde de calitate care nu se ridică la nivelul celor din UE. Toate acestea vor pune în pericol modelele şi standardele de producţie UE

Prin acest acord de liber schimb, se va face practic un barter. UE va exporta, în general, înaltă tehnologie în țările Mercosur și va importa materii prime. Sunt fermieri din Europa de Vest care se opun acestui acord, dar în Occident numărul fermierilor este redus, pentru că se bazează mult pe tehnologii de vârf, iar guvernele lor le pot asigura protecție socială. Problema va fi la state precum România. Nu avem industrie, nu producem echipament de înaltă tehnologie, astfel încât să facem barter cu țările din America de Sud și avem mulți oameni care activează în agricultură. Agricultura noastră va fi puternic afectată de importurile din America Latină, iar statul nu va avea resurse să le asigure fermierilor o protecție socială. Pe noi ne va costa foarte scump acest acord.

În 2024, România a avut 5 miliarde de euro deficit comercial pentru alimente şi animale vii, în creştere cu 50% faţă de anul 2023. Cum vedeți evoluția acestui deficit, în perioada următoare?

Datele finale ale bugetului pe 2024, publicate miercuri, 29 ianuarie, de Ministerul Finanțelor, arată că România a avut un deficit bugetar de 8,65% din PIB, adică un minus între venituri și cheltuieli de aproape 153 de miliarde de lei (30 de miliarde de euro). Datoria publică a ajuns la 54% din PIB. În 2024 România a primit de la Uniunea Europeană (UE) pentru investiții, subvenții și alte cheltuieli aproape 7 miliarde de euro.  În 2024, din cauza amânării reformelor, între care și cea a angajării unor profesioniști la conducerea companiilor de stat, Guvernul nu a luat nicio tranșă de bani de la UE prin Programul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).

Deficitul la bugetul statului în 2024 pe produse agroalimentare a crescut de trei ori în ultimul deceniu şi a ajuns la 7,3 miliarde de euro produse agroalimentare (cu excepţia cerealelor şi seminţelor), iar primele trei sectoare ca nivel al deficitului sunt carnea (1,62 miliarde euro) am importat peste 540.000 tone de carne de porc, fructe (1,10 miliarde euro), legume am importat peste 1,2 miliarde euro. Urmează categoria de lactate, ouă şi miere (860 milioane euro).

Ineficiența politicilor economice a dus la o ineficiență majoră în sectorul agricol, dovadă fiind importurile de produse agroalimentare și valoarea coșului minim de consum. Din anul 2000 până în 2020 coșul zilnic de consum al populației a crescut cu 248% iar valoarea coşului minim de consum pentru un trai decent pentru o familie cu doi adulţi şi doi copii a crescut în 2024 cu 4,7% faţă de 2023, de la 9.978 lei/lună (aproximativ 1.995 de euro) la 10.450 lei/lună (aproximativ 2.090 euro).

Din informațiile dumneavoastră când credeți că vom reuși să refacem sistemul național de irigații?

Intensificarea și eficientizarea agriculturii se realizeaza prin mecanizarea, chimizarea, extinderea culturilor de mare productivitate, dezvoltarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare, ameliorarea solurilor și irigații.

Irigațiile constituie unul din principalele mijloace prin care se poate valorifica forța de muncă disponibilă și contribuie la obținerea unor producții mărite în perioadele secetoase. În ultimii ani, în cursul aceluiași an, perioadele ploioase alternează cu cele secetoase și de aceea plantele nu primesc apă suficientă, fie la răsărire, creștere sau fructificare. Culturile agricole în procesul de creștere și fructificare au nevoie de cantități diferite de apă pentru obținerea de producții sigure și stabile. În multe cazuri plantele nu se pot dezvolta pentru că apa provenită din precipitații naturale sau din sol din pânza freatică nu există sau este insuficienta. De aceea, completarea necesarului de apă la plantă prin diverse metode de udare, folosind sursele locale de apă existente și utilizarea de tehnologii noi de aplicarea udării precum și tehnologii combinate, contribuie la creșterea eficienței irigației și la realizarea unei agriculturi durabile.

Orice program de investiții, actual sau viitor, este necesar să înceapă de la solicitarea utilizatorului de apă, cu accentul pus pe responsabilizarea acestuia.

Oricât de scăzute ar fi costurile și oricâte avantaje/subvenții ar primi fermierul, o activitate de irigații eficientă poate fi desfășurată doar dacă sunt îndeplinite cumulativ câteva condiții:
– există o structură a culturilor adecvată irigațiilor, astfel încât să asigure un spor de producție ce acoperă costurile de exploatare și asigură un profit consistent fermierului;
– existența unei experiențe/tradiții în irigații.

Ambele condiții pot fi compensate de capacități economice. Fără aceste condiții nu se poate vorbi decât de entuziasm fără fundament, iar în cazul celor care propun irigațiile cu orice preț în perioadele secetoase este doar o manifestare demagogică. La nivelul celor implicați în sectorul irigațiilor (instituții, fermieri) este necesară recunoașterea faptului că irigațiile nu sunt pentru toți fermierii.

Structurile agrare sunt mult schimbate față de momentul proiectării și execuției sistemelor de irigații. Irigațiile reprezintă o treaptă superioară în dezvoltarea fermelor, nu se pot oferi unui fermier irigații prin sistemele ANIF (Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare), dacă respectivul fermier nu a atins un nivel de dezvoltare economică care să-i permită să administreze irigațiile.

O altă necesitate este recunoașterea faptului că irigațiile nu sunt obligația Statului. Nu se pot cheltui bani pentru irigații doar ca să se răspundă unor percepții false ale opiniei publice și ale mass-media. Irigațiile nu trebuie să fie introduse nici cu sila și nici anunțate ca teme electorale. Irigațiile trebuie percepute drept o componentă de business.

Ce impact au schimbările climatice pentru fermierii români?

România dispune de resurse agricole importante, având o suprafaţă agricolă utilizată de 13,3 milioane hectare (reprezentând 55,8 % din teritoriul României). Cea mai mare parte a suprafeţei agricole utilizate este arabilă (9,3 milioane ha) urmată de pășuni și fânețe (4,5 milioane ha), culturi permanente (0,3 milioane ha) și grădini familiale (0,2 milioane ha). Efectele schimbărilor climatice se reflectă semnificativ în modificările privind principalele variabile de mediu (temperatura aerului şi precipitaţiile), impactul asupra creşterii şi dezvoltării plantelor agricole fiind din ce în ce mai evident. În România, schimbările în regimul climatic se încadrează în contextul global, însă cu particularizările regiunii geografice în care este situată România.

Suprafeţele agricole din țara noastră sunt afectate de secetă frecventă (circa 7 milioane ha), exces temporar de apă (circa 4 milioane ha), eroziune prin apă şi alunecări de teren (circa 6,4 milioane ha), compactare (circa 2,8 milioane ha) etc. Se remarcă faptul că seceta reprezintă factorul limitativ care se manifestă pe cea mai mare suprafață agricolă. În acest context, datele indică faptul că cele mai vulnerabile suprafețe agricole la deficitul de apă în sol sunt cele din Dobrogea, sudul Câmpiei Române, sud-estul şi estul Moldovei. Aceste zone sunt utilizate preponderent în agricultură (circa 80% din total, din care aproximativ 60% sunt terenuri arabile) și silvicultură (circa 8%), îndeosebi Lunca Dunării.

Cunoaşterea şi identificarea fenomenelor meteorologice extreme (valuri de căldură/frig, perioadele de secetă/inundaţii) cu efecte asupra stabilităţii recoltelor trebuie să se bazeze atât pe sisteme de avertizare timpurie privind evenimentele meteorologice periculoase, cât și pe practici tehnologice aplicate în raport cu evoluția curentă a condițiilor climatice și viitoarele scenarii previzibile. De aceea, complexitatea posibilităților de adaptare la efectele schimbărilor climatice având drept scop reducerea impactului asupra procesului de producție agricolă se bazează în principal pe optimizarea duratei perioadei de vegetație a culturilor agricole, rezistența genotipurilor la temperaturile extreme (arșiță, frig/ger), deficitele/excesele de apă în sol și creșterea riscului agenților fitopatogeni, plasticitatea ecologică, toleranța la efectele fenomenelor meteo extreme.

Agricultura se va confrunta cu multe provocări în deceniile următoare, cum ar fi:

• creşterea concurenţei internaţionale
• liberalizarea politicii comerciale
• scăderea continuă a populaţiei din mediul rural în multe regiuni.

Schimbările climatice se adaugă la presiunile deja existente. Este adevărat că unele dintre efectele schimbărilor climatice ar putea fi benefice pentru agricultura din anumite regiuni ale Europei, mai ales în zonele de nord, dar cele mai multe consecinţe sunt susceptibile de a fi adverse şi au loc în regiunile deja sub presiunea socio-economică şi a altor factori de mediu, cum ar fi deficitul de apă. Acest efect inegal al încălzirii globale amplifică diferenţele economice dintre regiunile rurale ale Uniunii Europene, produce un risc mai mare de abandonare a terenurilor şi de marginalizare regională.

Consecinţele schimbărilor climatice vor afecta nivelul şi variabilitatea producţiei agricole, vor afecta gestionarea efectivelor de animale, precum şi locaţia de producţie ca agro-zonă climatică, înregistrându-se o trecere către latitudinea nordică. Aceste efecte pot pune în pericol aprovizionarea cu produse alimentare pe piaţa internă producând, de asemenea, o creştere a instabilităţii preţurilor şi un risc crescut pentru veniturile agricultorilor.

Probabilitatea producţiei reduse, în unele regiuni, variabilitatea producţiei, modificările în structura sezonieră de producţie, eventualele costuri crescute pentru agricultori sunt urmări ale schimbărilor climatice ce au efecte negative asupra consumatorilor. Aceste efecte negative pot lua forma perturbării alimentare şi / sau variaţie de preţ.

Măsurile tehnologice și culturale recomandate pentru a reduce efectele negative ale riscurilor climatice în diferite sisteme de producție agricolă din România, precum și abordarea de tip măsuri specifice – avantaje și oportunități – riscuri contribuie la creșterea conștientizării privind riscul nerespectării acestor măsuri în practica agricolă curentă.

Schimbările climatice afectează multe sectoare economice, agricultura fiind unul dintre cele mai expuse, datorită faptului ca activitățile agricole depind în mod direct de factorii climatici. Accesul la resursele naturale (sol, aer și apă) este esențial pentru sustenabilitatea agriculturii, dar este important, de asemenea, pentru întreaga Europă, întrucât terenurile agricole, pădurile și terenurile forestiere reprezintă 90% din suprafața terestră a UE. Variabilitatea climatică de la an la an este una din cauzele principale ale variabilității producției agricole și un risc inerent pentru agricultură. În lupta împotriva schimbărilor climatice, agricultura este în prima linie, iar adaptarea reprezintă o provocare decisivă atât pentru agricultură, cât și pentru zonele rurale.

Deși există variații regionale mari în privința condițiilor climatice prognozate, în secolul 21 efectele acestora se pot concretiza în ierni mai blânde și mai bogate în precipitații, veri mai calde și mai uscate și fenomene meteorologice extreme mai frecvente și mai puternice. Deși prognozele privind precipitațiile sunt chiar mai incerte decât cele referitoare la temperaturi, se poate observa de pe acum o tendință de reducere a precipitațiilor în sudul țării. Efectele schimbărilor climatice pot influența, de asemenea, fertilitatea solurilor, sporind astfel vulnerabilitatea materiei organice din sol și riscul de eroziune a solurilor din cauza temperaturilor în creștere, a secetei și a ploilor torențiale din ce în ce mai frecvente.

Schimbările climatice care deja se resimt la nivel global dar și în România pot duce la amplificarea efectelor deșertificării. 

Schimbările climatice intră într-o ciclicitate a universului, a pământului. Pământul în decursul timpului a cunoscut mai multe perioade de încălzire globală dar și de răcire globală, ele se succed la perioade de câteva sute de ani, dar nu mai mult de 700 ani. Concluzia este că omul nu a intervenit cu absolut nimic asupra climei, nici în sens negativ, nici în sens pozitiv.

Prevenirea deșertificării este un proces complex și amplu, un efort colectiv trebuie făcut pentru ca solurile degradate să fie revitalizate și să se gestioneze cât mai eficient aprovizionarea cu apă dar și a respecta prima lecție din agrochimie și anume să fim atenți la exportul de micro și macro elemente și să aducem solului cel puțin aceleași cantități de micro și macro elemente pe care le-am extras odată cu producția.

Principalele îngrijorări ale fermierilor în legătură cu clima, fie că e vorba de ferme mici sau ferme mari sau foarte mari sunt seceta și arșița, urmate de întețirea problemelor cu bolile și dăunătorii și reducerea resurselor de apă. 

Fermierii au fost afectați de aceste probleme, în diferite moduri – de la lipsa furajelor și arderea vegetației (fânului) de pe pajiști, la scăderea producției (deci și a veniturilor) de porumb, cereale, fructe-legume sau lapte și imposibilitatea de a mai depozita fructe pe perioada iernii, la reducerea semnificativă a perioadei de recoltare. Alte efecte semnalate sunt dificultăți noi în planificarea anului agricol, în onorarea contractelor comerciale și creșterea costurilor de înființare/menținerea culturilor.

Fermierii încearcă să se organizeze și să ia măsuri pe cont propriu, în limita resurselor și a cunoștințelor de care dispun, atât în ce privește practicile agricole (îmbunătățirea și “înverzirea” practicilor, cât și intensificarea, uneori fără rezultat, a practicilor curente/obișnuite, ceea ce rezultă în blocarea lor într-un cerc vicios) și infrastructura/echipamentele de care se folosesc (introducerea irigațiilor, construire de solarii etc.), cât și în ce privește structura fermei (mutarea culturilor, schimbarea terenurilor pentru pășunat etc.), suplimentarea temporară a forței de muncă.

Agricultura poate contribui la efortul de combatere a schimbărilor climatice.

Conversia de deşeuri de origine animală în biogaz – Digestia anaerobă a plantelor pentru producţia de biogaz din gunoiul de grajd de animale este una dintre cele mai promiţătoare măsuri pentru reducerea metanului, în ciuda costurilor mari de investiţii implicate.

Furnizarea de resurse regenerabile pentru bioenergii şi produse biologice – Bioenergiile produse din biomasa agricolă pot înlocui alte surse de energii cu emisii puternice, precum combustibilul fosil. Producătorii agricoli se implică tot mai mult în culturile energetice pentru biocarburanţi, în centralele electrice mici sau chiar mari sau pentru centralele termice cu producţie combinată la ferme.

Furnizarea de servicii de mediu – Luând în considerare efectele severe ale schimbărilor climatice asupra habitatelor şi a biodiversităţii, rolul agriculturii în calitate de furnizor de servicii ecologice va creşte în importanţă. Managementul agricol are un rol important de jucat în ceea ce priveşte utilizarea eficientă a apei în zonele uscate, protecţia cursurilor apelor, gestionare inundaţiilor, precum şi menţinerea şi restaurarea multifuncţională a terenurilor agricole.

Statul nu are politici economice pentru a dezvolta economia națională, implicit agricultura, iar măsurile de finanțare existente prin politica agricolă (subvenții/plăți, granturi, împreună cu schemele de creditare complementare) nu se ridică la nivelul costurilor aferente implementării unor practici mai durabile, nu sunt atractive sau nu sunt calate pe specificul producătorilor.

Pe lângă impedimentul principal legat de resursele financiare, consider că este nevoie de un serviciu public de consultanță dedicat fermierilor momentan inexistent.

Viitorul agriculturii românești depinde de o abordare coerentă din partea autorităților. Printre priorități se numără un sprijin real pentru micii producători, reducerea birocrației, informarea/consilierea/educația, eliminarea lanțurilor lungi de distribuție, sprijinirea diverselor metode de agricultură durabilă și a inițiativelor locale prin centre de colectare, procesare, ambalare și piețe de desfacere. 

Care sunt avantajele și dezavantajele aderării unui fermier la o cooperative agricolă?

40% din terenul agricol românesc este lucrat de 97% dintre fermieri, ceea ce la nivel macro desemnează o productivitate extrem de scăzută. În România se află o treime din numărul total de ferme din UE, fermele de subzistență și semi-subzistență reprezintă mai mult de 93% din total, acestea au o mărime medie de 3,4 ha și lucrează peste 45% din suprafața agricolă. 20,76% din populația ocupată în România (1,72 milioane persoane) lucrează în agricultură. România este a doua țară din UE din punct de vedere al îmbătrânirii agricultorilor: peste 40% dintre fermieri au mai mult de 50 de ani, iar 96% dintre agricultori au doar experiență practică (nu au beneficiat de formare profesională agricolă de bază).

Principiile care stau la baza organizării și funcționarii unei cooperative agricole demonstrează capacitatea acestei forme de a răspunde nevoilor membrilor și de a-și îndeplini funcțiile economice, tehnice și sociale.

Cooperativele oferă avantaje semnificative, de la accesul la finanțare și reducerea costurilor, până la îmbunătățirea calității produselor și dezvoltarea infrastructurii locale. Acest model de asociere nu doar că sprijină dezvoltarea agriculturii, dar contribuie și la consolidarea comunităților rurale și la creșterea bunăstării în mediul rural. Cooperativele agricole pot accesa mai ușor fonduri europene și naționale destinate dezvoltării agriculturii. Acestea au prioritate în obținerea de subvenții și alte forme de sprijin financiar, fiind considerate entități care promovează colaborarea și dezvoltarea rurală.

Reducerea Costurilor

Prin achiziționarea în comun de inputuri (semințe, fertilizatori, pesticide), cooperativele pot beneficia de prețuri mai avantajoase datorită cantităților mari achiziționate. De asemenea, partajarea echipamentelor și a infrastructurii agricole contribuie la reducerea semnificativă a costurilor pentru fiecare membru. Fiind entități colective, cooperativele au resurse mai mari pentru investiții în cercetare și dezvoltare. Ele pot introduce tehnologii avansate și inovații care îmbunătățesc productivitatea și sustenabilitatea agriculturii. Membrii cooperatori primesc, de regulă, o compensaţie limitată în bani sau în natură, din profitul stabilit; autonomia şi independenţa cooperativei agricole, potrivit căruia cooperativele agricole sunt entităţi juridice autonome bazate pe autoajutorare; educarea, instruirea şi informarea membrilor cooperatori, conform căruia cooperativele agricole asigură educarea şi instruirea membrilor lor, reprezentanţilor aleşi, directorilor executivi sau angajaţilor, astfel încât aceştia să poată contribui efectiv la dezvoltarea cooperativelor agricole din care fac parte; cooperarea dintre cooperative, potrivit căruia cooperativele agricole servesc membrilor proprii şi consolidează mişcarea cooperatistă, chiar la un nivel transfrontalier; preocuparea pentru comunitate, conform căruia cooperativele agricole acţionează pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor din care fac parte.